Pentru a deveni cea mai bună gimnastă din lume este nevoie de foarte multă muncă, de ambiţie, devotament şi pasiune pentru munca ta.
Reversul medaliei de Andreea Răducan
Prefață: Mariana Bitang, Octavian Bellu
Redactor: Rodica Boitoș
Concept creativ copertă
ISBN ePub: 978- 606-93188-1-2
ISBN print: 978-606-93188-0-5
Lectura digitală protejează mediul
După atâţia ani, mottoul ales pentru Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000 nu pare a fi cel mai fericit. Ar trebui să presupunem oare că la alte Jocuri Olimpice toleranţa a fost mai mare?
România a plătit scump într-o situaţie nici până azi lămurită, iar Andreea Răducan a fost în mijlocul evenimentelor suferind cel mai mult din cauza unei conjuncturi nefericite, din cauza unei neglijenţe care i-a marcat viaţa şi cariera prin amploarea consecinţelor. Să câştigi medalia olimpică de aur este poate cea mai rară ocazie în care toţi factorii să-ţi fie favorabili. Tu ca sportiv să fii în cea mai bună formă, iar exerciţiile tale să impresioneze în aşa măsură arbitrele încât să-ţi recunoască superioritatea. Andreea a trăit pentru câteva ore, zile, senzaţia supremă pe care ţi-o oferă laurii olimpici de aur. Când încă nici nu reuşiserăm să realizam îndeajuns dimensiunea excepţională a rezultatului de la individual compus (trei românce pe primele trei locuri) şi când Andreea mai primea încă mesaje de felicitare din ţară şi nu numai, s-a declanşat coşmarul. În numai câteva clipe, bucuria noastră imensă s-a transformat în uluială, deznădejde, frustrare şi indignare în faţa unei hotărâri pe care şi astăzi ne este greu să ne-o explicăm.
Această carte îşi doreşte, spre surprinderea unora, să reconstituie cât mai exact cele întâmplate atunci. De ce surprindere? Pentru că în mod normal, fiecare dintre noi doreşte să uite momentele dificile pe care a trebuit să le depăşească la un moment dat în viaţă. Andreea Răducan însă nu vrea să uite şi chiar dacă rememorarea acelor clipe îi redeschide o rană, probabil niciodată închisă, vrea să reia firul evenimentelor şi pe cât posibil să aducă un plus de lumină asupra unor întâmplări bizare, ce poate nu vor fi lămurite pe deplin niciodată. Decizia retragerii medaliei, culisele luării acestei hotărâri, numeroasele vicii de procedură şi alte multe momente mai puţin cunoscute vor face obiectul acestei reconstituiri. O reconstituire este o încercare ce presupune multă răbdare, perseverenţă şi curaj. Rămâne întrebarea de ce acum? Poate din orgoliu, poate din dorinţa de a mai demonstra încă o dată că nu a fost vinovată şi că a plătit un preţ prea mare pentru o greşeală ce nu i-a aparţinut? Andreea face acest efort de a povesti faptele.
Pentru noi, Andreea rămâne campioana olimpică de la Sydney şi credem că dincolo de amănuntele pe care le veţi descoperi în această carte legate de cele întâmplate la Sydney rămâne evident spiritul de învingător al Andreei. Exemplul ei de perseverenţă, determinare şi curaj. Speranţa că în timp, cândva, i se va face dreptate, îi dă puterea să meargă mai departe şi să-i privească pe cei din jur cu încredere.
Mariana Bitang, Octavian Bellu
Era la serviciu în ziua în care mama m-a adus pe lume. Înainte să pornească spre maternitate a pus mâna pe telefon şi a întrebat: „Bună ziua, Simina Răducan a născut?“ Asistenta i-a răspuns: „Da, aveţi o fetiţă! Să vă trăiască!“ Tata a repetat întrebarea, total nemulţumit de răspuns: „Nu, doamnă, Răducan Simina?“ „Da, domnule, aveţi o fetiţă!“
Şi-a dorit mult să fiu băiat şi probabil să devin fotbalist, dar n-a fost să fie. Pe lume s-a ivit o fată, ce-i drept cu înfăţişarea şi caracterul lui. Şi în loc de fotbal a ales gimnastica. Foarte pasionat de sport, el a fost cel care mi-a ales drumul în viaţă. Ştiu că m-a iubit enorm şi îi semăn întru totul. Îi moştenesc până şi orgoliul şi determinarea de a face lucrurile cum trebuie.
N-am să uit niciodată plimbările cu bicicleta lui roşie. Mi se părea că eu sunt pilotul, deoarece stăteam în faţa lui pe scăunelul montat special pentru a mă putea duce peste tot cu el. Uneori mă învingea somnul şi când observa că prea sunt de acord cu tot ce spune el, deşi ştia că nu-mi place, mă apuca de păr cu buzele ca să mă trezesc şi nu cumva să-i alunec din braţe.
Nu aveam mai mult de cinci ani, când, după un antrenament, i-am spus că eu nu mai vreau să urc pe bârnă să fac exerciţii, pentru că îmi era teamă că e prea înaltă şi prea subţire. „Urcă fără frică, tata te aşteaptă în capătul bârnei!“ a fost replica lui pe care mi-am amintit-o de nenumărate ori în viaţă. Când îmi era mai greu, tata era la capătul bârnei şi mă aştepta, făcând totul posibil şi mult mai uşor. Poate nu întâmplător bârna a şi devenit aparatul meu preferat, aşa înaltă şi subţire cum era.
Cu toate că întotdeauna când îmi dădea sfaturi şi discuta cu mine părea viteaz şi fără trac, era de fapt extrem de sensibil şi vulnerabil. Suferea şi trăia la maximum fiecare moment în care eu concuram. Am aflat mai târziu de la mama că înghiţea cutii întregi de calmante pentru a mă putea urmări în competiţii.
Sunt oameni care devin părinţi şi sunt oameni care s-au născut pentru a deveni părinţi. Îi mulţumesc mamei că a ales cel mai bun tată pentru noi şi lui Dumnezeu că ei doi s-au întâlnit. Aş fi vrut uneori să-i pot spune tatei o mulţime de lucruri, dar întotdeauna simţeam că nu e momentul potrivit şi că atunci când îmi voi încheia cariera de gimnastă voi avea timp să-i povestesc absolut tot. N-am apucat s-o fac, nu am avut suficient timp de petrecut împreună, pentru că soarta ne-a despărţit nefiresc de repede.
Mi-aş fi dorit să fi putut citi această carte şi să vadă că am înţeles mai bine decât şi-a imaginat toate lucrurile pe care mi le-a spus. Ne-am promis unul altuia multe, din păcate nu le-am respectat şi nici nu le-am îndeplinit pe toate… Se spune că o fată caută în viitorul soţ multe dintre calităţile pe care le-a avut tatăl ei. Eu îmi doresc ca tatăl copiilor mei să fie ca el.
